Peste 40.000 de spectatori au „acompaniat” Scorpions, sâmbătă seara, la „botezul” Arenei Cluj. “Bona sera, Cluj”, au fost cuvintele cu care solistul legendarei trupe rock și-a întâmpinat fanii. „Still loving you”, i-au răspuns 40.000 de voci, ca una singură. Timp de aproape 2 ore, artiștii, cunoscătorii și profanii, deopotrivă, au făcut spectacol, pentru o seară memorabilă. Înainte de concertul Scorpions, atmosfera a fost încălzită, cu har și voie bună, de către Sensor și Grigore Leșe, Semnal M, Pacifica, Voltaj. A urcat pe scenă, într-un moment neinspirat, Alin Tișe. Nimic artistic. Poate doar huiduielile care l-au acompaniat.
Duminică seara a fost rîndul celor de la Smokie să facă spectacol. De cea mai bună calitate. Publicul, deși nu la fel de numeros ca în seara precedentă, a rezonat cu artiștii în cel mai tulburător mod cu putință. A cântat, a dansat, și, fie că a fost vorba despre Mexican Girl, Lay back in the arms of someone or deja celebrul Who the f..ck is Alice, era clar că temele fuseseră făcute. Fără greșeală. Până si ploaia a stat în loc, pentru a desăvârși o armonie deplină. Armonie la care au contribuit și Smiley, Horea Brenciu & HB Orchestra, Loredana & Agurida, Pasărea Colibri. Mereu surprinzătoarea Colibri…

Întâlneam priviri îngăduitoare ori de câte ori răspundeam întrebării unde îmi petrec vacanța vara aceasta. Unii, mai „îndrăzneți”, mă întrebau direct: „unde vine asta, Lituania?” Ce-i drept, nici eu nu știam mare lucru despre țara pe care urma să o vizităm curând. Iar înainte ca un prieten să întâlnească o lituaniancă, nu știam despre Lituania decât că… există. Undeva, pe hartă. Apoi am aflat că are și mare, Marea Baltică, și că la tot pasul dai peste lacuri și păduri. Că Villnius, capitala, este un oraș ce merită vizitat și că lituanienii combină în mod util și plăcut sauna, cu baia în lac și cu vodca de 40 de grade. Made in Lithuania. Restul… rămâne a fi descoperit la capătul celor peste 1000 de kilometri…
Ungaria o traversăm rapid și fără prea mare interes. O mai văzusem și altă dată, ne păstrăm impresiile pentru ce va urma. Slovacia. Culturi de viță de vie, localități modeste. Aflăm că a trecut recent la moneda europeană, dar pentru un necunoscător țara pare mai degrabă săracă decât înfloritoare. Poate e totuși doar o imagine distorsionată. Care ne face însă să apreciem mai mult Polonia. Case îngrijite, localități prospere. Pare că aici curge laptele și mierea din toate cotloanele. Ori suntem noi fericiți că ne apropiem de punctul terminus al călătoriei. Până atunci însă, mai avem de trecut un hop. Un loc de înnoptat pare un fel de Fata Morgana în Polonia, într-o sâmbătă seara, când din fiecare hotel, motel ori pensiune de la marginea drumului răzbat zgomote de petrecere. Sub sloganul nici un loc de cazare fără nuntă, era cât pe ce să înnoptăm în mașină. Abia spre miezul nopții, când ne pierdusem aproape orice speranță, găsim un loc numa’ bun să ne odihnim oasele obosite. A doua zi, după un mic dejun polonez (omletă, aproape ca la mama acasă), pornim din nou la drum. Facem o escală la Augustow, un cochet orășel polonez, înainte de granița cu Lituania. Ca să nu mai vorbim de nenumăratele „pit”-uri… pentru nu foarte diverse chestii. Bere și toaletă, cam la atât se reduce imaginația noastră. Apoi ne bucurăm când scăpăm cu bine de vameșul lituanian, asta după ce unul dintre noi își uită pașaportul în mașina cu număr de Lituania ce nu este oprită, desigur, la graniță. Telefoane, întoarceri, ieșiri în câmp… Tot a fost bine că vameșul nu și-a folosit arma din dotare. Și ca să răsuflăm cu totul ușurați, aflăm că la nici 20 de kilometri de granița cu Polonia se află cabana la care vom trage pentru următoarele două săptămâni.

Proprietarul cabanei ne așteaptă undeva pe drum. Nu de alta, dar GPS-ul și-a făcut datoria cât a putut. De aici încolo, trebuie să ne descurcăm pe cont propriu. Ori, în primă fază, pe „contul” altuia. Drumul de vreo 7 kilometri prin pădure nu este cartografiat pe nici o hartă. Iar semnalul de la telefonul mobil îl mai “prindem” doar când ne întoarcem la civilizație. Până atunci, însă, facem cunosțință cu gazdele noastre. Ne așteaptă cam de multișor, dar nu par a-și fi pierdut răbdarea. Se dovedesc a fi mai mult decât ospitaliere. După ce ne prezintă zona, cabana de la malul lacului, pădurea de mesteceni ce ne înconjoară, pontonul de pe care putem să ne aruncăm în lac (în cap, de-a curmezișul, după cum ne e pofta inimii) și barca plină de apă cu care ni se spune că ne putem plimba (după ce o „uscăm”, desigur), ne invită la masă. Dar înainte de a gusta din tradiționalele preparate culinare, îi musai să dai pe gât o dușcă de tărie. Asta ca să nu-i jignești. Țuica lor, sau cum s-o fi numind, nu seamănă cu nimic cunoscut. Nici felurile de mâncare cu care se umple rapid masa. Ceva ce aduce a sarmale, dar la gust seamănă mai mult cu cartofi umpluți, apoi un fel de salată de pește cu gălbiori (ciuperci) și prăjitura lor tradițională, cu o formă ciudată și un bun gust de biscuite. Oricum, tot pe alcool se pune accentul. Și, pentru o primă impresie, nu-ți poți face țara de râs. Mai ales pe meleaguri lituaniene.
A doua zi începem să prospectăm împrejurimile. Lituanienii par a nu se omorî după lux. Case modeste, mașini nu foarte noi. Orășele liniștite. Pare o țară destul de pustie. Or fi oamenii la muncă, ne dăm noi cu presupusul. La câțiva kilometri de unde ne stabilisem cartierul major, se află Druskininkai. Aflăm că se numără printre puținele lor stațiuni. Îi spune probabil stațiune fiindcă are un Aqua Park imens. Altceva nu ne atrage atenția, păduri și lacuri întâlnind deja la tot pasul. Mai au o stațiune la Marea Baltică. De altfel, singura stațiune de pe litoral. Începem să înțelegem de ce. La orele amiezii sunt 25 de grade în aer și cu vreo 10 mai puțin în apă. O mare neagră, mai neagră chiar decât marea noastră. Pare destul de înfricoșătoare. Oricum, face casă bună cu „crivățul” ce te suflă de pe picioare. Ei îi spun briză, dar asta nu îi împiedică să se pună la adăpost după niște dune de nisip. Nu înțelegi cum unii fac plajă și se bălăcesc cu atâta seninătate. Nici ei nu înțeleg cum cineva poate să sufere atâta de frig după ce de-abia îndrăznise să intre în apă. Ne uităm unii la alții și ne minunăm câte ne pot trece prin cap. Apoi admirăm la unison nisipul fin, rece și el, dar și pescărușii ce se plimbă nestingheriți printre prosoapele întinse pe plajă.
Nicăieri nu e mai bine ca acasă. Chiar dacă pentru două săptămâni casa noastră devine cabana de la malul lacului. Băieții de-abia așteaptă să își lase caiacele la apă. Că doar nu le-or fi cărat pe degeaba din România până în Lituania. Întins la soare, pe ponton, încep să-ți țiuie urechile de atâta liniște. Nu ești obișnuit cu atâta nemișcare. Taman când te gândești la asta, de pe malul celălalt izbucnesc focuri de armă. Cineva a ieșit la vânătoare. Sper că se află în relații pașnice cu gazdele noastre. Simpaticele noastre gazde. O bătrânică de vreo 82 de ani, dacă am înțeles noi bine vârsta, și fiul ei. La întoarcere acasă, suntem întrebați cum ne-am înțeles cu ei. Foarte bine, răspundem. Noi în limba noastră, ei în limba lor. Fiecare a povestit ce l-a tăiat capul. Și fiecare a înțeles, desigur, ce a vrut. O experiență interesantă. De care o să ne aminitim cu plăcere până când întâmplările vieții ne vor duce, din nou, pe tărâmuri lituaniene. Ca într-o destinație de vacanță.

Marea

La 9 dimineața, plaja de la Paleokastritsa, destul de scurtă și acoperită cu pietre, este aproape pustie. Marea, incredibil de limpede și extrem de sărată, se dovedește a fi încă rece. În curând, își fac apariția primii turiști. Români. Apoi alții. De aceeași naționalitate. Între timp, discret, localnicii pregătesc “arsenalul” de distracție pentru ziua ce abia începe: hidrobiciclete, caiace, costume de scafandru pentru scuba diving, bărci cu motor. Pentru 100 de euro pe zi, îți dau pe mână o barcă motorizată, gata să te ducă, după ce înveți să o conduci, pe unele din plajele pustii. “Sandy beaches”, cum le numesc ei. De fapt, acoperite cu pietriș ceva mai mărunt. Chiar și așa, de o frumusețe aparte. Răsărite de sub stâncile albe, par a te aștepta doar pe tine. Pentru a-ți trage sufletul după emoțiile primei navigări cu barca. Purtată de curenții marini, ca o coajă de nucă, mult prea aproape de întinsele lanțuri stâncoase.
În nordul insulei, Sidari nu se aseamănă cu nimic din ce ai văzut până atunci. O plajă nu foarte întinsă, de nisip de astă dată, o mare mai puțin transparentă, îți aduce aminte de litoralul românesc. În apa puțin adâncă, gen Mamaia, pietrele lasă loc nisipului, asta explicând și culoarea mării din această parte a insulei. Pornit ca de nicăieri, vântul puternic, ce poartă în derivă obiecte lăsate nesupravegheate, golește în scurt timp plaja de turiști. Asta până a doua zi, când viața continuă după aceleași coordonate. Mereu ale unui nou început. Mereu ca un dar… divin.

(sfârșit)

Se spune că Paleokastritsa, pe coasta de est a insulei, oferă muritorilor de rând cea mai frumoasă priveliște din Corfu. Marea de culoare albastru-verzui, stâncile ce se opresc brusc în apă, plajele ascunse în golfuri, le descoperi treptat cu bucurie de copil. Așa cum îi descoperi pe greci, deschiși și liniștiți ca marea ce îi înconjoară. Aud că ești din România și într-un moment îți adresează câteva cuvinte în limba ta neaoșă. De obicei, cuvinte de mulțumire sau de salut, însoțite de zâmbete largi. Știu prea bine că trăiesc de pe urma ta, a turistului ce îi caută țara pe Internet, și asta li se pare suficient pentru a te trata cu respect. Iar întreprinzători cum se dovedesc a fi, nu se sfiesc să iasă în drum pentru a te trage de mânecă în localul lor, nici să-ți facă reduceri la shopping. Important e să pleci mulțumit de la ei, de altă reclamă nici nu au nevoie. Așa cum nici tu nu ai nevoie de prea multe pentru a le descoperi mâncărurile tradiționale – moussaka, gyros, souvlaki – servite de fiecare dată cu cartofi prăjiți. Brownies with chocolate and ice-cream, chiar dacă nu de tradiție greacă, este un desert delicios ce nu lipsește din nici un menu local. Cât despre berea grecească, “cunoscătorii” susțin că nu este desăvârșită, dar apoi descoperi vinul și parcă îți vine inima la loc. Așa cum descoperi bucuria de a te plimba pe străduțele înguste, ticsite de magazine cu suveniruri, de a admira Kerkyra de după zidurile îmbătrânite ale vechiului fort ce străjuiește intrarea în mare, de a savura o băutură rece într-o zi fierbinte de septembrie. Acolo, în Corfu, timpul pare a sta în loc și doar furtuna de vară târzie, cu interminabile fulgere ce răzbat de după perdeaua neagră de nori, pare a zădărnici, pentru o clipă, liniștea insulei.
(va urma)

Insula

Thessaloniki – Igoumenitsa este un drum pe care îl parcurgi în 4 ore.

Pe o autostradă nou-nouță, săpată în stâncă, la altitudini amețitoare, însoțind un peisaj de vis. Încerci să faci o comparație, dar îți dai seama că ideea devine penibiliă. Ți s-a tot spus la școală că ai o țară frumoasă. Despre hărnicia și seriozitatea conaționalilor nimeni nu a amintit nimic. Revii cu picioarele pe pământ. Și cu ochii pe localitățile ridicate în trepte, pe versanți, mici îngrămădiri de case albe, cochete, curate. Ca să admiri de mai aproape toate cele, GPS-ul te mai scoate o dată în decor. Un drum șerpuit de munte, care îți aduce aminte că ai mâncat prea mult de dimineață. “Autostrada asta e nouă, încă nu a fost cartografiată”, încerci să îi găsești o scuză “călăuzei”. Pe care o lași să se odihnească de cum te pune din nou pe calea cea dreaptă. Oricum, marcajele rutiere sunt mai mult decât suficiente pentru a ajunge la timp la destinație. La timp pentru a lua bac-ul spre insula Corfu.
De la Igoumenitsa la Kerkyra, sau Corfu Town, faci exact o oră și jumătate. În drum întâlnești câteva yacht-uri, o mică ambarcațiune de pe care un localnic pescuiește în ape limpezi, insule pustii. Apoi un vas de croazieră și din ce în ce mai multe ambarcațiuni, de toate felurile și dimensiunile. Semn că ai ajuns în port. O așezare cu străduțe înguste, construcții vechi și “taberne” noi. Un amalgam de turiști, mulți dintre ei români. Pornesc care încotro pe insulă, nu mai lungă de 50 de kilometri. Pornești și tu spre locul de cazare. Arvunit de pe Internet, cum e la modă în aste zile. Încerci o mare surpriză. Ți se spusese că trebuie să ajungi lângă o livadă de măslini. În jurul tău, oriunde întorci privirea, doar… livezi de măslini. În cele din urmă, după câteva învârteli pe străduțe înguste, întortocheate, ajungi cu bine la destinație. Cocoțată pe o colină, “căsuța” albă, tăcută, te așteaptă cu cheia în ușă. Și cu un bilețel de la Nikos, “the owner”, pe masa din bucătărie. Îți urează bun venit.

(va urma)

Drumul

Căruțe, biciclete, animale de mai mari ori de mai mici dimensiuni. Nici măcar nu contează. Drumurile din România, oriune te-ai întoarce, sunt toate la fel de haotice. Par a fi făcute pentru orice altceva, mai puțin pentru autoturisme. Încerci să nu te enervezi, doar pleci în vacanță. Iar vameșul de la Stamora-Moravița îți surâde binevoitor și-ți dorește drum bun. Știe el ceva…

Primele localități din Serbia par mai amărâte decât cele românești. Case sărăcăcioase, mașini vechi, antice și de demult. Ulițe înguste. Iar când „jipiesu” te bagă pe un drum forestier, „cel mai rapid” drum spre Grecia, îți vine dorul de vacile autohtone. Parcurgi 10 kilometri într-o oră, crengile copacilor ți se izbesc de mașină, te rogi să nu apară vreun alt vehicul prin zonă dar… cineva acolo sus te are trecut în Catastif. Taman un tractor lipsea pe cărăruia pe care aparatura de înaltă tehnologie ți-a proorocit-o. Cum-necum, ajungi, într-un final, pe autostradă. Te gândești că, probabil, viața ar fi mult prea simplă dacă nu am avea darul de a o complica mereu. Îl pomenești pe Badea Cârțan, dar nu apuci să filozofezi prea mult. La granița cu Macedonia, vameșul îți verifică actele, după care scoate capul pe fereastră și spune: “problem, problem”. Întrebi ce “problem”, deși știi deja. Te aștepți. Dar nu te aștepți să plătești 50 de euro pentru Cartea verde a mașinii, valabilă pe teritoriul Macedoniei 15 zile. Îți aduci aminte apoi, din nou, că nu e bine să-ți strici concediu. Încerci să uiți de asta admirând peisajul. Frumușică țară. Apoi intri pe ceea ce ei numesc autostradă. De fapt, o șosea nu foarte lată, cu sens unic, despărțită la mijloc de un șir de dealuri și munți. Nu zărești cealaltă parte a autostrăzii. Doar mâna care îți cere bani pentru că circuli pe acolo. 3 euro. Cam mult pentru un astfel de drum. Îți aduci aminte apoi că, înainte de a pleca din România, ai fost sfătuit, prietenește, să nu staționezi prin Macedonia. “Și așa, tranzitezi țara asta în două ore”. Socoteala de acasă nu prea se potrivește cu cea a macedonienilor. Un accident, mortal, te țintuiește locului mai bine de o oră. Undeva, în munți. Totuși, nu pățești nimic. Oricum, “haiducii” și-au făcut datoria mai devreme. La vamă. Iar granița cu Grecia nici nu e așa de departe. Ajungi în țara zeilor cu bine și te gândești că trebuie să înnoptezi undeva. Până în Corfu, destinația finală, mai e ceva drum de făcut, iar ceasul bate trecut de 10. Seara. De la 5.30 dimineața, din Cluj-Napoca, e deajuns.

Thessaloniki, al doilea oraș ca mărime din Grecia, pare un loc numai bun pentru a-ți odihni oasele amorțite. Dacă nu ai rata ieșirea de pe autostradă, ar putea părea și destul de aproape. Primul lucru care te izbește de cum cobori pe pământ grecesc e aerul umed și cald. Apoi, animația orașului. Nu în cele din urmă, prostituatele care te măsoară din cap până în picioare. Ți se șoptește că cea mai veche meserie din lume e legală în țara asta și că ai nimerit taman în… “cartierul roșu”. Asta explică multe priviri. Inclusiv a recepționerului cu alură de… “pește”. Ajungi, în cele din urmă, într-un cartier liniștit, găsești chiar un hotel drăguț iar la cât ești de obosit prețul camerei nu îți pare foarte exagerat. 60 de euro, cu mic dejun inclus. “Ofertă specială, numai pentru noaptea asta”. Surâzi binevoitor și odată ajuns în cameră te trântești frânt în pat. Nu înainte de a porni aerul condiționat. Asta, dacă vrei să și respiri în timp ce visezi la drumul de mâine.
(va urma)

Șalupe, bărci cu motor, vase de croazieră. Oameni grăbiți, încărcați de bagaje. Turiști străini ce încearcă din răsputeri să pătrundă sensul vorbelor românești. Unelte de pescuit mai mult sau mai puțin sofisticate, scaune pliante, umbrele de soare, aparate de fotografiat. Butelcuțe de vin și baxuri cu apă plată. Portul din Tulcea, un imens furnicar, este martorul neclintit al plecărilor și sosirilor turiștilor. Spre și dinspre Delta Dunării.

Sfântu Gheorghe… “no man’s land”

Ambarcațiunea ce urmează să ajungă peste o oră și jumătate la Sfântu Gheorghe este plină ochi. Și aerul se respiră cu porția. Să ajungă tuturor. Mai vechi sau mai noi vizitatori ai locului. În drumu-i spre destinație, șalupa despică Dunărea în două, spre disperarea pescarilor înșirați pe malurile umbroase ale fluviului. Poposește pentru scurt timp la Mahmudia, după care își trage sufletul la Sfântu Gheorghe. O așezare liniștită, cu ulițe prăfuite, acoperite de nisip fin. Câini moleșiți de căldură, bărci pescărești ancorate la mal, copii arși de soare. Turiști ce se îndreaptă pe jos sau în “trocarici” spre plajă. La câteva sute de metri, satul de vacanță “Delfinul”. Căsuțe cu acoperișuri de stuf, o terasă cu mese și bănci din lemn dinspre care răzbat acordurile mereu tinere ale trupei Pasărea Colibri. Iar mai încolo… Marea… Același nisip fin, pe un drum însoțit ici-colo de vaci năpădite de muște și cai ce smulg cu disperare din iarba arsă de soare. O liniște ușor tulburată, din depărtare, de valurile ce se sparg, ritmic, de țărm. La capăt de drum, marea. Se oprește brusc într-o plajă sălbatică, plină de scoici ciobite și pescăruși zgomotoși. Ici-colo câte o umbreluță acoperită cu stuf, strâmbată de vânt. Castele de nisip, adevărate redute pentru cei mici. Trupuri întinse sub soarele fierbinte de iulie. Într-o dulce toropeală, întreținută de o ordine prestabilită. Nici urmă de vânzători ambulanți care să ți se împiedice de picioare, de fotografi de ocazie care să-ți lipească maimuța de chip ori de șiraguri de mărgele prelinse printre degete de țigănci. Doar marea, în toată splendoarea ei. Ce mai încolo, nu foarte departe, primește, mereu docilă, unul din cele trei brațe ale Dunării. Ca într-un vis frumos…

Clujul are câteva locuri care te fac să uiți de aglomerația străzilor prăfuite. Unele dintre ele surprind însă, nu prin frumusețe, ci prin … dezgust. Pasajele subterane din zona gării din Cluj-Napoca sunt și ele o parte a orașului european. Însă arată ca o “localitate” a vagabonzilor. Odată coborâte cele câteva scări care te scot din strada aglomerată, te izbește un miros greu, care abia te lasă să respiri. Imediat ce pătrunzi în subteran, te întâmpină cei care își duc veacul pe acolo. Stau aici mai mult noaptea, că atunci nu cerșesc pe străzi. Dar și ziua stau, uneori, tot aici, când nu se pot dezlipi de sticlele cu alcool ieftin. “Uite că pozează! De ce faci fotografii, tu? Dispari de aici că acum îți rup picioarele”, sunt cuvintele pe care “localnicii” pasajului le-au rostit la vederea aparatului foto. Cuvinte, însoțite, bineînțeles, de gesturi obscene. Pe la mijlocul subteranului există chiar și baruri. Pline ochi de muncitori, care, în așteptarea trenului personal care ii duce acasă de la muncă, își omoară timpul lângă 50 de mililitri de vodcă sau rachiu. “E bine aici, că e răcoare. După o zi de muncă, ne tragem și noi sufletul până vine trenul”, spune unul din navetiștii care vine în fiecare zi din Războieni, ca să-și câștige pâinea zilnică. Puțini sunt cei care evită aglomerația străzilor alegând pasajul subteran. Doar cei care nu știu ce se ascunde sub liniile de tramvai. Sau vârstnicii care înfruntă mirosul greu pentru a-și târî sacoșele pline de cumpărături. Ei trec și peste faptul că pereții pasajului arată ca după bombardament, iar pe alocuri se ivesc bălți cu apă provenită de afară, în urma ploilor.
Pasajul subteran din partea opusă a orașului, din Mănăștur, nu este mai strălucit decât cel de la gară. Mai mic decât “fratele” său, acesta este mai puțin întortocheat și trece pe sub Calea Florești. Mirosul înțepător te face să te ții de nas până traversezi. Semn că cei care “locuiesc” noaptea acolo nu se deranjează să se deplaseze până la cel mai apropiat grup social. Pasajul este mult mai pustiu decât cel din zona gării. Spațiile comerciale care au funcționat odată aici au în gemuri anunțuri mari că sunt de închiriat. Foarte rar câte un clujean cu un pepene în brațe se aventurează să treacă prin subteran de partea cealaltă a străzii. La suprafață, oamenii își duc traiul agitat. Fără să se gândească la faptul că, sub picioarele lor există un spațiu, care, în loc să arate ca într-o țară civilizată, arată ca în suburbiile Londrei din anii 1900.

Drumul

Stîncă abruptă și golașă, oprită brusc în buză de cărare îngustă, de-o parte, apă domoală, ușor îngălbenită, de cealaltă. Sus, în albastre depărtări, soare fierbinte de iunie și ulii înfometați, în căutarea prăzii… La mijloc, poteci bolovănoase pe care, turiști de duminică, tulbură nepăsători liniștea locului… Cheile Turzii… Acolo unde, după fiecare colț de stâncă, găsești ceva mai frumos decât ai lăsat în urmă, însă nu la fel de spectaculos pe cât ai să găsești în cele ce vor urma…

Tabăra

Din loc în loc, aparatele de fotografiat surprind, cu ușoare clicuri, instantanee pentru bunici și părinți, tablouri de familie ori simple amintiri de vacanță… Ici, o șopârlă iute caută locuri mai puțin umblate, colo, tineri alpiniști se „ancorează” în frînghiile ce îi vor purta până sus, pe munte. Copaci umbroși, poduri suspendate și, la capăt… poiană largă și însorită, „cadoul” cheilor pentru picioare ostenite și buze însetate… Lângă un tufiș, o oaie bolnavă, rămasă de turmă, cată cu mirare la turiștii ce-și încropesc loc de plăcută șezătoare. În râul rece, sticle de bere printre copii gălăgioși și părinți mult prea grijulii… În scurt timp, mirosuri de grătare și mititei inundă valea largă și stârnesc pofte de mâncare… Apoi, ca prin farmec, agitația încetează pentru a lăsa locul binemeritatei sieste, departe de zgomotul orașului, de nervii vecinului de la parter, de manelele teraselor…

Furtuna

O siestă întreruptă brusc, ca de nicăieri, de nori negri, tunete înfundate. Ca prin farmec, valea se golește de turiși, singură oaia cea bolnavã rămânând să înfrunte capriciile naturii.
Drumul înapoi, mai grăbit, mai puțin spectaculos, se întrerupe brusc, în mijloc de potecă, la adăpostul copacilor… Copaci care nu fac față, curând, picurilor mari, reci, ce lovesc brutal pielea arsă de soare. Ca din pământ, un grup ad-hoc format, își face tabără la poală de versant. Parcă ploile de vară nu țin chiar așa de mult, încerci să te încurajezi singur… Omul „cheilor”, grăbit spre celălalt capăt al defileului, îți spulberã, din mers, iluziile… „Poate să țină mai bine de o oră. Când norii se formează deasupra defileului, e treabă de cinci, zece minute cel mult. Dar așa, formați în altă parte, sunt destul de periculoși aici”, spune bărbatul, iuțind apoi pasul prin perdeaua grea de ploaie. Picurii tot mai mulți și mai grei, frigul ce curând pătrunde prin oase, ridică brusc, ca la un semn, grupul de turiști aciuat pe cărare și îl „împinge afară”, printre tunete și fulgere, printre bucăți de pietre căzute de sus, de pe versanți, în apele de-acum tulburi ale râului. La un moment dat, un „tată de familie”, inspirat probabil de dezlănțuirea naturii, sloboade înspre ceruri strigătul de atac al nemuritorului Tarzan. Râsetele plouaților turiști, descărcare nervoasă de astă dată, nu reușesc însă să acopere stihiile tot mai amenințătoare din jur. Unu, doi, trei… începi să numeri podețele alunecoase, pe care le mai ai de trecut, minutele ce te mai despart de celălalt capăt al cheilor. Un nou strigăt, ce l-ar fi făcut invidios și pe Tarzan – „de-abia acum am realizat că pot să fac asta” -, aluzia finã, ironicã, a unei voci din grup – „omul încă nu a realizat că figura nu funcționează” -, țipătul de spaimă al unei tinere când o broască îi taie calea, inventarul „tatălui de familie”, ținând tot drumul „șirul” celor trei copii, fac concurență neloială furtunii ce se încăpățânează să se pogoare, tot mai amenințătoare, asupra cheilor.

Din nou… drumul

Ploaie nedomolită, capăt de cărare și… întoarcerea la civilizație. Parcă orașul nu mai e chiar așa de aglomerat, poate vecinul nu țipă, totuși, destul de tare, iar la terasă… ce manele spuneați că vă plac?