După ce a găsit soluţii pentru medicii şi profesorii care mureau de dor să profeseze la ţară (asta în timp ce apartamentu’ de servici, confort sporit, stătea în calea fericirii lor), blondei de la Cotroceni i-a mai trăznit una prin căpşorul decorativ. Prin urmare, ministerul pe care cu patimă-l conduce, cel al Dezvoltării Regionale şi Turismului pentru cei care au un lapsus, a anunţat licitaţie pentru realizarea de indicatoare turistice. Pe bani frumoşi, desigur. Asta după ce anul trecut a mai fost făcută o mişcare similară de către “organul” în drept. Sigur, semnalizarea obiectivelor turistice se impune, cu necesitate, într-o ţară ce se pretinde a fi civilizată. La fel de adevărat, obiective turistice există cu nemiluita în România, multe dintre ele pierdute undeva în decor, cvasinecunoscute ori ignorate cu bună ştiinţă.
Madam Nuţi uită, totuşi, un aspect important. Vital. Gropile din ceea ce pompos numim şosele nu se pot astupa doar cu balegă provenită de la mândreţe de mârţoage autohtone. Oricât ne-am strădui să ne plimbăm cu căruţa, la îndemnul aceleiaşi cucoane blonde (”turismul de caravană”, pentru cei care stau mai prost cu materia cenuşie şi uită de la un an la altul). Iar până la a avea ce să “semnalizăm”, trebuie mai întâi să ne gândim cum să facem să ajungem, civilizat, în respectivele zone de interes. Fără a face din asta o aventură. Fie ea şi “indicată”. “Turistic”, desigur.

Violet. Spre roz-bombon. Energii negative. Farmece și blesteme. Stoluri de păsări. Negre. De supărare, desigur. Ca bonus – cinci vrăjitoare. Ce bântuie la pachet, de vineri seara, prin pădurea și cimitirul din comuna Baciu. Nu pentru a transmite vreo urare de bine nepământenilor. Ci pentru o misiune mult mai… înălțătoare! „Am potolit şi am îndepărtat flacăra răului şi a blestemului din Parlamentul României care a fost dat prin stol de păsări negre (…) Culoarea violet este pentru minte, pentru capacitate mentală puternică şi pentru putere. Noi, cele cinci vrăjitoare am descoperit că pe tărâmul Clujului sunt farmece şi blesteme foarte mari şi foarte mulţi oameni afectaţi, iar noi putem să le alungăm prin culoarea violet şi prin forţa violet”, povestesc vrăjitoarele, citate de www.antena3.ro

Ne-am liniștit. De-a binelea. Sub țoalele mov ale discipolelor mamei Omida cele mai crunte blesteme care s-au abătut asupra țărișoarei ăsteia, și a celora ce-o populează, vor fi descântate și răscântate de le-or sări… penele. Negre. Clujenii vor fi „dezafectați”, complet, de toate cele, și mai mult decât atât, iar lumea întreagă va fi salvată de armata lui Belzebut, priponită în inima Ardealului. Asta în timp ce “capacitatea mentală” a unora, cu cât mai mulți, cu atât mai proști, va fi puternic „rebrănduită”. Pentru a putea, desigur, digera bolboroselile vrăjitorești ridicate la rang de… politică.

Cum se cheamă când iei dintr-un loc şi pui în altul? În afară de feng-shui, armonie, echilibru şi alte “chinezării” filozofiste. Dar atunci când aduni zăpada de pe trotuar doar pentru a o arunca, plin de râvnă, în plin… bulevard? O fi vorba tot de vreo armonie şi unii mai înceţi la minte nu pot să pătrundă chintesenţa lucrurilor…
Ninsori ca-n basme, troiene cât casa… bucuria copiilor şi deopotrivă a adulţilor ce nu mai sperau în “zăpezile de-altădată”. Românul, gospodar de nevoie, se mobilizează dacă nu de dragul muncii, măcar pentru a răzbate dincolo de poarta casei. Înspre lumea largă. Dar când gospodarul nost’ adună cu elan tovărăşesc zăpada din faţa casei şi apoi o aruncă, cu acelaşi drag, în plină stradă, în buricul târgului, mai că-ţi vine să spui ceva în… chineză. Însă te opreşti brusc în privirea lui mânioasă. Şi în gândul că, de la Confucius încoace, întrebarea dacă omul este bun sau nu de la natură a rămas, mereu, în coadă de… lopată.

Observ din ce în ce mai des o tendinţă de a micşora semnificativ importanţa anumitor gesturi. Se apropie Sărbătorile de iarnă, se apropie Crăciunul. Şi observ la prietenii mei, la cunoscuţii mei, liste în privinţa a ceea ce trebuie să facă pentru a se pregăti de Sărbători. Până aici este bine, suntem ordonaţi sau nu vrem să uităm ceva, cu toţii avem liste cu ce avem de făcut, de cumpărat, de scris etc. Dar lista înainte de Crăciun, în mare, sună cam aşa: să spăl perdelele, să schimb cauciucurile, să fac curat în cămară, să spăl geamurile de la balcon, să cumpăr cadouri, să…  Stop! Să cumpăr cadouri?! Ce caută cadourile pe lista asta?! Că o facem în mod conştient sau nu, punem cumpărarea unor cadouri pentru cei dragi pe lista cu sarcini şi obligaţii. Nu cred că e cazul… sau nu ar trebui să fie! A-i găsi cuiva cadoul „perfect” sau mult dorit poate fi o adevărată provocare, poate trezi în noi sentimente pe care le-am cam uitat, amintiri de pe vremea când eram copii şi eram în vacanţe la bunici.

Eu mă gândesc din timp ce să iau cuiva drag. Şi asta pentru că aceste cadouri sunt în funcţie de caracter, de personalitate, de vreun eveniment recent (nuntă, casă nouă). După ce fac un fel de profil psihologic al celor dragi, mă hotărăsc şi ce voi cumpăra. Ca un exemplu banal, dacă ar trebui să îi cumpăr mamei o carte, mai mult ca sigur că ar trebui să se numească  în genul: „Arta de a fi liber” sau „Puterea extraordinară a subconştientului meu”; iar dacă ar trebui să îi dăruiesc fratelui meu o carte, ar trebui să aleg un titlu precum „Gândeşte ca un campion” sau “Învaţă să fii un lider desăvârşit”.

Mai pe scurt, nu îi lua tatălui tău un fular (oarecare), ci fularul acela albastru pe care şi-l dorea de anul trecut. Nu îi dărui mamei tale o carte aleasă la întâmplare, ci acea carte de bucate pe care o răsfoia acum o săptămână în magazin.

Totul este să fim puţin atenţi la cei din jurul nostru, nu este chiar aşa de greu. Şi desigur, când dăruim, să o facem pentru că aşa simţim. Să o facem din inimă. Mai ales că în general cadourile le facem cu o ocazie anume, rareori altfel. A dărui este o acţiune mult prea profundă, plină de sens şi afecţiune, pentru a fi o banală liniuţă pe o listă cu sarcini de îndeplinit.

Vă doresc să primiţi cadouri dăruite din inimă de cei dragi. Și voi, la rândul vostru, să dăruiţi din suflet, să-i bucuraţi şi să-i surprindeţi pe cei dragi!

Nu în iunie, iulie, sau august. Nici măcar la sfârşit de octombrie. Şi-a găsit să ningă taman în decembrie. Iar pe noi, românii, acest fapt ne-a luat prin surpindere. Ca întotdeauna.
Ne-am fi putut aştepta să nu avem Guvern până la anul. Ori ca unii să aibă un sistem de fraudare a alegerilor mai performant decât al altora. Sau Geoană să performeze într-un film pentru adulţi iar Băsescu să îi dea o îmbrâncitură unui copil deşi îl putea maltrata la fel de bine.
Dar să vină peste ţara asta un front astmosferic polar, cu ninsori, viscole, şi alte intemperii de sezon, în ciuda atenţionărilor meteo, sau poate chiar de aia, în plină lună de iarnă, este cu totul surpinzător. Prin urmare, au şi început să curgă în mass-media ştiri apocaliptice despre cum un camion s-a răsturnat cu fundu-n sus în Cucuieţii din Deal, deorece şoferului nu-i trecuse prin cap că lanţurile pentru cauciucuri sunt chiar pentru cauciucuri şi nu doar de decor, despre cum unii şi alţii au rămas blocaţi prin case pentru că era mai cald acolo iar îndepărtarea zăpezii din faţa porţii presupune o muncă mult mai elaborată decât ar fi lumea tentată să creadă, ori despre mirifica descoperire potrivit căreia iarna nu-i ca vara.
Ce întâmplare că ninge în decembrie, ce mirare că iarna ne-a luat prin surpindere!

Scena în care preşedintele Traian Băsescu loveşte un copil a năucit o ţară întreagă. Iar scuzele în acest caz se dovedesc a fi şi mai năucitoare. Ignorând, parcă, în mod deliberat, faptul că educaţia nu se face cu pumnul în gură. „Nu ştiu ce s-a întâmplat, poate copilul a făcut ceva, poate a înjurat”, s-a apărat şeful statului. În mod penibil, jenant, absolut greţos. Sub demnitatea unui om. Cu atât mai mult a unui om de stat.
Poate că filmul a fost trucat, aşa cum s-au grăbit unele voci să afirme. Poate că este doar o armă murdară într-o campanie electorală mult prea aprigă, după cum sunt convinşi alţii. Poate… Dar dincolo de toate acestea rămâne gestul… Inuman. Incredibil. Incalificabil. Şi care spune multe despre felul de a fi al unei persoane în care mulţi şi-au pus nădejdea. De a trăi… mai bine!

S-au născut după Revoluţia din ‘89. Într-o societate democratică, se presupune. Despre Ceauşescu şi regimul comunist au aflat de la părinţi şi bunici. N-au nici cea mai vagă idee despre ce înseamnă să cumperi pâine pe cartelă, iar cravata de pionier pare a fi cel mult o alegere extravagantă. Cât despre dreptul pe care l-au câştigat născându-se într-o societate liberă, acela de a-şi exercita dreptul de vot, îl asemuiesc probabil cu unul din multele privilegii cu care viaţa i-a cadorisit fără să le ceară nimic în schimb.
Alexandra este studentă în anul I la Ştiinţe Economice. Spune că nu merge duminică la vot pentru că lipseşte din oraş în acest weekend. Dar că oricum nu s-ar duce. “Pentru mine, toţi îs la fel. Pe cine să votez? Poate peste 5 ani o să merg, nu ştiu, dar de data asta în nici un caz”, povesteşte tânăra. Colegul ei, Radu, este înclinat să facă unele concesii. “Poate în turul doi. Să văd cine rămâne să se înfrunte atunci. Şi aş merge doar ca să nu mai iasă Băsescu”, ne încredinţează băiatul. “Încă nu ştiu ce să fac, părinţii mă tot bat la cap să merg să votez, să îmi fac şi eu datoria. Dar sunt destul de dezorientat pentru că nu ştiu pe cine să aleg. Voi vedea, mă mai gândesc”, spune şi Vlad, elev în clasa a XII-a.
Unii dintre tineri recunosc că habar nu au ce se petrece pe scena politică din România sau de oriunde altundeva, alţii admit că nici măcar nu sunt curioşi să afle despre cum stau lucrurile din acest punct de vedere. Ei alcătuiesc prima generaţie “liberă”, neîndoctrinată de ideologiile comuniste. Prima generaţie care poate, şi chiar este îndemnată, să-şi exercite drepturile constituţionale. Şi totuşi, prima generaţie care nu se grăbeşte deloc să treacă pe lista priorităţilor dreptul de a alege ce este mai bine pentru sine.

Unii strigă din toţi rărunchii că e… ilegal. Alţii pot să jure că e… imoral. Însă, dincolo de toate acestea, se dovedeşte a fi… extrem de păgubos. Şi asta doar fiindcă, de pe puntea de comandă, primul între marinari, Traian Băsescu, a hotărât să joace murdar în campania electorală, băgânu-ne pe gât mult controversatul referendum. Referendum care ar trebui să rărească numărul de parlamentari. Şi care într-un final se va dovedi că ne-a uşurat doar de ceva bani… de la buget. Având în vedere că Guvernul este obligat, prin decizia Curţii de Apel Bucureşti (de astăzi) să plătească 4,1 milioane de lei în plus pentru organizarea alegerilor prezidenţiale şi a referendumului din 22 noiembrie. Lei… cât se poate de noi. Din buzunarele noastre. Ale contribuabililor, desigur. Şi fiindcă economia duduie iar criza s-a dus de parcă nici n-a fost, învăţăm să trăim… bine! Plutind în derivă… într-un mare rahat electoral!

George-Crin-Laurenţiu Antonescu – PNL, Traian Băsescu – PDL, Mircea-Dan Geoană – PSD + PC, Sorin Mircea Oprescu – independent, Constantin Rotaru – Partidul Alianţa Socialistă, Ovidiu-Cristian Iane – Partidul Ecologist Român, Constantin Ninel Potarcă – independent, Corneliu Vadim Tudor – PRM, George Becali – PNG, Remus Florinel Cernea – Partidul Verde,Gheorghe Eduard Manole – independent şi Hunor Kelemen – UDMR sunt cei 12 candidaţi la preşedinţia României. S-au mai pierdut pe drum Radu Duda, principele fără tron, Nati Meir, evreul fără ţară şi o doamnă, nu îmi amintesc acum numele, care n-am înţeles prea bine dacă voia să se căsătorească pentru a deveni preşedintele României sau voia să devină preşedinte pentru a se putea căsători. Revenind la cei 12, probabil că numele unora dintre ei nu vă spun nimic. Persoana, cu atât mai puţin. Apoi, trăgând o linie, este posibil ca doar patru dintre ei să conteze cu adevărat la numărătoare. Calcul în care nu intră eternul “tribun” şi “războinicul luminii”. Iar dintre cei care au şanse de a face “rating”, Crin Antonescu se dovedeşte pe zice trece tot mai arogant, motivat probabil de scorurile din sondaje, Traian Băsescu se străduieşte din răsputeri să naufragieze la mal, asta după ce a plutit în derivă ani buni, Sorin Oprescu izbuteşte să adune fani doar între graniţele Bucureştiului, iar Mircea Geoană, chiar dacă se deosebește de restul prin a nu fi un “escu”, nu reuşeşte să treacă peste condiţia de “umbră” a lui Iliescu. Dilema, la pătrat de astă dată, este cu atât mai covârşitoare cu cât 22 noiembrie se află doar la o aruncătură de.. ştampilă.

În urmă cu câţiva ani au băgat panica în populaţie proorocind că gripa aviară ne va rade de pe suprafaţa pământului. Desigur, au murit unii şi alţii, între timp. Dar din cu totul alte motive. Apoi, nu s-a mai amintit nimic de gripa aviară, care a dispărut la fel de miraculos precum a apărut. Acum, deauspra capetelor ne-atârna sabia lui Damocles. Cu “guiţăturile” aferente. Gripa nouă, sau porcină, a apărut în ţara noastră aproape în acelaşi timp cu vaccinul Anti-grip realizat de Institul Cantacuzino. Nu rămâne decât să îl utilizăm la scară mare. Chiar dacă gripa porcină nu se deosebeşte, deocamdată, de o gripă normală. Nici în privinţa simptomelor – şi atunci ne întrebăm de unde o va recunoaşte, la telefon, medicul de familie (“Orice persoană care prezintă simptomele gripei să se autoizoleze, ulterior să anunţe prin telefon medicul de familie şi să decidă împreună ce urmează să facă”, Adrian Streinu Cercel; acelaşi specialist care, prin calcule numai de el ştiute, estimează că numărul de morţi ar putea ajunge, în ţara noastră, la 20.000) – şi nici în ceea ce priveşte numărul de decese – din fericire, zero, la cele 555 de cazuri înregistrate. Prin urmare, de ce această psihoză în masă? Poate pentru simplu fapt că, băgând panica în populaţie, poţi constrânge lumea să facă fapte pe care altfel le-ar cataloga drept reprobabile?