În fiecare campanie electorală locală, promisiunile au fost multe și deloc mărunte. Mai mult, pentru o mai bună impresie, erau pregătite utilaje de lucru, oameni ai muncii, se arunca o roabă de pietriș, semn că lucrurile încep să se miște. Românul, sensibil din fire, a crezut fără să vadă. Și s-a lăsat pe mâna aleșilor. „I-am votat, ce era să fac, că doar ne-au promis că or face drumul. Da’ numa ne-au prostit. Eu de acuma nu mai cred în nici unul, că toți îs niște mincinoși”, povestește, plină de amărăciune tanti Maria. Are 78 de ani și ține singură toată gospodăria. Copiii mai mult o încurcă decât o ajută, dar nu o lasă sufletul să îi lase pe drumuri. Zilnic, fie că plouă și înoată în noroaie, fie că e vreme bună și se îneacă în nori de praf, tanti Maria merge cu lapte de vânzare la piața Hermes din cartierul Gheorgheni. Când se mai nimerește să o ia cineva cu mașina, îi rămâne recunoascătoare pentru tot restul vieții. „Mai demult, pe vremuri, era autobuz pe aici, dar l-au scos și pe ăla. Tot au promis că prelungesc linia lui 32, dar nu vor să își bage mașinile pe aici, să și le strice. Așa că tot pe jos vom umbla și de acum încolo”, mai spune femeia.
De ani buni, pierduți la număr, drumul ce leagă Colonia Borhanci de restul Clujului arată ca după bombardament. De multe ori, taximetriștii refuză să onoreze comenzile din zonă, iar localnicii sunt mai mult decât sătui de banii dați pe reparațiile mașinilor. Plătesc impozite la fel ca orice clujean dar nu beneficiază de mai nimic în schimbul acestor bani. Canalizarea lipsește cu desăvârșire, drumul este mai mult decât dezastruos. În schimb, promisiunile sunt la ordinea zilei. „Când ne-am mutat aici, în 2005, ne-am interesat la primărie în cât timp urmează să asfalteze drumul. Ne-au spus atunci că anul viitor. De atunci, ori de câte ori întreabă cineva, primește același răspuns. Anul viitor… Mi-e și frică să mai întreb…”, se destăinuie Dan, un alt locuitor din Colonia Borhanci. Oricum, un răspuns concret nu ar primi prea repede, atâta timp cât autoritățile aruncă pisica dintr-o ogradă în alta, mai-mai o pica undeva la mijloc. Departe de ei, eventual. Reprezentanții primăriei susțin că drumul se va face de-abia după ce va fi introdusă canalizarea. “Compania de Apă Someș este responsabilă de realizarea investiției de extindere a rețelei de apă-canal. Primaria va introduce strada în programele viitoare de modernizare, după finalizarea investițiilor la rețelele subterane. Periodic, se vor executa lucrări de întreținere”, a răspuns primarul Sorin Apostu sesizării venite din partea unui locuitor al Coloniei Borhanci. Pe de altă parte, cei de la Compania de Apă Someș spun că ar începe lucrările de canalizare și anul acesta, dar depinde și de primărie. “Nu se știe exact când vor începe lucrările. Intenția este anul acesta, însă depinde și de primărie”, a declarat Sebastian Lucaciu, de la Compania de Apă Someș. La mijloc, ca întotdeauna, marea prostime. Plătitoarea de oale sparte. Și cea pentru care gopile din drumul ce străbate Colonia Borhanci vor rămâne destulă vreme în peisaj pentru a le aminti că promisiunile sunt făcute pentru a fi încălcate. Chiar și de către aleșii poporului. Sau, mai ales, de către ei.

Întâlneam priviri îngăduitoare ori de câte ori răspundeam întrebării unde îmi petrec vacanța vara aceasta. Unii, mai „îndrăzneți”, mă întrebau direct: „unde vine asta, Lituania?” Ce-i drept, nici eu nu știam mare lucru despre țara pe care urma să o vizităm curând. Iar înainte ca un prieten să întâlnească o lituaniancă, nu știam despre Lituania decât că… există. Undeva, pe hartă. Apoi am aflat că are și mare, Marea Baltică, și că la tot pasul dai peste lacuri și păduri. Că Villnius, capitala, este un oraș ce merită vizitat și că lituanienii combină în mod util și plăcut sauna, cu baia în lac și cu vodca de 40 de grade. Made in Lithuania. Restul… rămâne a fi descoperit la capătul celor peste 1000 de kilometri…
Ungaria o traversăm rapid și fără prea mare interes. O mai văzusem și altă dată, ne păstrăm impresiile pentru ce va urma. Slovacia. Culturi de viță de vie, localități modeste. Aflăm că a trecut recent la moneda europeană, dar pentru un necunoscător țara pare mai degrabă săracă decât înfloritoare. Poate e totuși doar o imagine distorsionată. Care ne face însă să apreciem mai mult Polonia. Case îngrijite, localități prospere. Pare că aici curge laptele și mierea din toate cotloanele. Ori suntem noi fericiți că ne apropiem de punctul terminus al călătoriei. Până atunci însă, mai avem de trecut un hop. Un loc de înnoptat pare un fel de Fata Morgana în Polonia, într-o sâmbătă seara, când din fiecare hotel, motel ori pensiune de la marginea drumului răzbat zgomote de petrecere. Sub sloganul nici un loc de cazare fără nuntă, era cât pe ce să înnoptăm în mașină. Abia spre miezul nopții, când ne pierdusem aproape orice speranță, găsim un loc numa’ bun să ne odihnim oasele obosite. A doua zi, după un mic dejun polonez (omletă, aproape ca la mama acasă), pornim din nou la drum. Facem o escală la Augustow, un cochet orășel polonez, înainte de granița cu Lituania. Ca să nu mai vorbim de nenumăratele „pit”-uri… pentru nu foarte diverse chestii. Bere și toaletă, cam la atât se reduce imaginația noastră. Apoi ne bucurăm când scăpăm cu bine de vameșul lituanian, asta după ce unul dintre noi își uită pașaportul în mașina cu număr de Lituania ce nu este oprită, desigur, la graniță. Telefoane, întoarceri, ieșiri în câmp… Tot a fost bine că vameșul nu și-a folosit arma din dotare. Și ca să răsuflăm cu totul ușurați, aflăm că la nici 20 de kilometri de granița cu Polonia se află cabana la care vom trage pentru următoarele două săptămâni.

Proprietarul cabanei ne așteaptă undeva pe drum. Nu de alta, dar GPS-ul și-a făcut datoria cât a putut. De aici încolo, trebuie să ne descurcăm pe cont propriu. Ori, în primă fază, pe „contul” altuia. Drumul de vreo 7 kilometri prin pădure nu este cartografiat pe nici o hartă. Iar semnalul de la telefonul mobil îl mai “prindem” doar când ne întoarcem la civilizație. Până atunci, însă, facem cunosțință cu gazdele noastre. Ne așteaptă cam de multișor, dar nu par a-și fi pierdut răbdarea. Se dovedesc a fi mai mult decât ospitaliere. După ce ne prezintă zona, cabana de la malul lacului, pădurea de mesteceni ce ne înconjoară, pontonul de pe care putem să ne aruncăm în lac (în cap, de-a curmezișul, după cum ne e pofta inimii) și barca plină de apă cu care ni se spune că ne putem plimba (după ce o „uscăm”, desigur), ne invită la masă. Dar înainte de a gusta din tradiționalele preparate culinare, îi musai să dai pe gât o dușcă de tărie. Asta ca să nu-i jignești. Țuica lor, sau cum s-o fi numind, nu seamănă cu nimic cunoscut. Nici felurile de mâncare cu care se umple rapid masa. Ceva ce aduce a sarmale, dar la gust seamănă mai mult cu cartofi umpluți, apoi un fel de salată de pește cu gălbiori (ciuperci) și prăjitura lor tradițională, cu o formă ciudată și un bun gust de biscuite. Oricum, tot pe alcool se pune accentul. Și, pentru o primă impresie, nu-ți poți face țara de râs. Mai ales pe meleaguri lituaniene.
A doua zi începem să prospectăm împrejurimile. Lituanienii par a nu se omorî după lux. Case modeste, mașini nu foarte noi. Orășele liniștite. Pare o țară destul de pustie. Or fi oamenii la muncă, ne dăm noi cu presupusul. La câțiva kilometri de unde ne stabilisem cartierul major, se află Druskininkai. Aflăm că se numără printre puținele lor stațiuni. Îi spune probabil stațiune fiindcă are un Aqua Park imens. Altceva nu ne atrage atenția, păduri și lacuri întâlnind deja la tot pasul. Mai au o stațiune la Marea Baltică. De altfel, singura stațiune de pe litoral. Începem să înțelegem de ce. La orele amiezii sunt 25 de grade în aer și cu vreo 10 mai puțin în apă. O mare neagră, mai neagră chiar decât marea noastră. Pare destul de înfricoșătoare. Oricum, face casă bună cu „crivățul” ce te suflă de pe picioare. Ei îi spun briză, dar asta nu îi împiedică să se pună la adăpost după niște dune de nisip. Nu înțelegi cum unii fac plajă și se bălăcesc cu atâta seninătate. Nici ei nu înțeleg cum cineva poate să sufere atâta de frig după ce de-abia îndrăznise să intre în apă. Ne uităm unii la alții și ne minunăm câte ne pot trece prin cap. Apoi admirăm la unison nisipul fin, rece și el, dar și pescărușii ce se plimbă nestingheriți printre prosoapele întinse pe plajă.
Nicăieri nu e mai bine ca acasă. Chiar dacă pentru două săptămâni casa noastră devine cabana de la malul lacului. Băieții de-abia așteaptă să își lase caiacele la apă. Că doar nu le-or fi cărat pe degeaba din România până în Lituania. Întins la soare, pe ponton, încep să-ți țiuie urechile de atâta liniște. Nu ești obișnuit cu atâta nemișcare. Taman când te gândești la asta, de pe malul celălalt izbucnesc focuri de armă. Cineva a ieșit la vânătoare. Sper că se află în relații pașnice cu gazdele noastre. Simpaticele noastre gazde. O bătrânică de vreo 82 de ani, dacă am înțeles noi bine vârsta, și fiul ei. La întoarcere acasă, suntem întrebați cum ne-am înțeles cu ei. Foarte bine, răspundem. Noi în limba noastră, ei în limba lor. Fiecare a povestit ce l-a tăiat capul. Și fiecare a înțeles, desigur, ce a vrut. O experiență interesantă. De care o să ne aminitim cu plăcere până când întâmplările vieții ne vor duce, din nou, pe tărâmuri lituaniene. Ca într-o destinație de vacanță.